Istoria Romaniei (Pintea Dragos)

Scris de pinteadragos Sam Oct 23, 2010 3:50 am

Dacia

Pentru detalii, vezi: Dacia.
Încă înainte de anul 1.900 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de triburi daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji și mai drepți dintre traci". În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, cu capitala la Argedava(actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 15 - 20 km S-V de centrul actualei capitale a României. Capitala statului dac este menționată de antici drept "Cetatea Soarelui"(Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: Pontul Euxin și gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus, în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie și cursul Dunării. Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, fost Mare preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un "om de o vastă erudiție"(Iordanes). În anul 87 d.Hr., sub conducerea Regelui Decebal, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată în timpul domniei Regelui Burebista și situată la cca 350-400 km N-V de vechea capitală Argedava, care este menținută în continuare drept cetate de apărare. Regele Decebal "era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor"(Dio Cassius). Noul stat dac a susținut o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administrația romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Impăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administrație mai eficientă și apărare mai eficace a provinciilor din această zonă. Din Dacia de la nord de Dunăre au fost retrase doar elementele de ocupație (armata), însă coloniștii și alte elemente de populație romană care apucaseră deja să întemeieze orașe și o viață socială solidă, împreună cu populația locală de sorginte tracică, au ramas în continuare pe acest teritoriu, astfel că pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este finalizată.
[modifică]Statele medievale românești

Pentru detalii, vezi: Statele medievale românești.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii
Fișier:Walachia.jpg
Ţările române, 1635
Au urmat mai multe valuri de invazii: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii in secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. Au fost create mai întâi cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan și Farcaș în Țara Românească, de Gelu, Glad și Menumorut în Transilvania, de Dragoș și Bogdan în Moldova și de Dobrotici în Dobrogea. În secolele XII - XIII avea să înceapă procesul de formare a principatelor Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană. Primele întemeieri statale românești (vlahe) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile românești (un fel de voievodate sau cnezate), în secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproția) și Vlahia Superioară (Dolopia).(Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942)
În secolul XII, în Transilvania se incearcă organizarea unui Principat (in 1111 este atestat in izvoare Mercurius Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar), dar organizarea definitiva este cea de Voievodat (în 1176 este atestat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius Voievod). Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui, precum și germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea generică de sași.
În anul 1600, cele trei principate române au fost unite cu succes de voievodul Mihai Viteazul, dar uniunea a fost dizolvată după asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, la ordinul generalului Basta.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.
[modifică]Renașterea națională a României

Pentru detalii, vezi: Renașterea națională a României.
Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populația celor trei principate să-și recunoască unitatea limbii și intereselor lor.
Istoriografia revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania
Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane si ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Țării Românești și Moldovei, iar apoi al Principatelor Unite. De la 1862 al României!
Aniversarea a 50 de ani de la Revoluția de la 1848 din Transilvania în “Tribuna poporului” de la Arad
[modifică]Context

Pentru detalii, vezi: Istoria românilor.
[modifică]Războiul de independență (1877-1878)

România 1878-1913
Pentru detalii, vezi: Războiul de independență (1877-1878).
În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obținerea independenței. În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.
[modifică]Regatul României

România interbelică
Pentru detalii, vezi: Regatul României.
Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.
Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. Mișcarea naționalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mișcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul și a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în același an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareșalul Ion Antonescu.
[modifică]România în al Doilea Război Mondial

Pentru detalii, vezi: România în al Doilea Război Mondial.
În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.
Între 1941 și 1944, generalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar ("Seful Statului").
Prin Dictatul de la Viena, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, au fost cedate Bulgariei două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea Axei în iunie 1941, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS.
La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor istorice și al armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu și a trecut armata României de partea Aliaților, grăbind astfel cu circa 6 - 9 luni sfârșitul celui de al doilea război mondial. România a luptat greu în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, situîndu-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute pentru victoria asupra statelor Axei. La sfârșitul războiului, Regele Mihai I a fost decorat de Președintele SUA - Harry S. Truman - cu "Legiunea de Merit în cel mai înalt grad" (Comandant Șef) și de către Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic "Victoria cu diamante", recunoscându-se, în acest fel, meritul deosebit al contribuției României la victoria aliaților. Ca o recunoaștere deplină a meritelor României, Franța avea să ceară acordarea țării noastre a statutului de cobeligerantă. URSS, chiar dacă a recunoscut realele merite ale României, avea să se opună acordării acestui drept.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei(Cadrilaterul) au rămas pierdute. RSS Moldovenească a devenit independentă abia în 1991, sub numele de Republica Moldova.
[modifică]România comunistă

România în 1967
Pentru detalii, vezi: România socialistă.
La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce, în contextul ocupării româniei de către armata sovietică, regele Mihai I a fost forțat să abdice, stabilindu-se în Elveția, la Versoix.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Șerpilor este cedată statului vecin de la Răsărit.
La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a devenit președintele Partidului Comunist Român în 1965 și șef al Statului în 1967. Denunțarea de către acesta a invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât și acasă. Seduși de politica străină „independentă” a lui Ceaușescu, liderii vestici au avut o poziție ambiguă față de un regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 foarte aspru, despotic și capricios. Creșterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerități răstălmăcite și represiunii politice severe.
Conducerea lungă, de peste două decenii, a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai austeră în anii 1980.
După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârșitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timișoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul țării contra regimului ceaușist. Ion Iliescu a devenit președinte pe 22 decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soția sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată și populație. O coaliție de guvernare improvizată, Frontul Salvării Naționale (FSN), s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea democrației și a libertății. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.
Pentru detalii, vezi: Revoluția română din 1989.
[modifică]România începând cu 1989

Pentru detalii, vezi: România după 1989.
Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Național Țărănesc și Național Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câștigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru și a început reformele pentru o piață liberă.
De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foști comuniști, anti-comuniștii au protestat în Piața Universității, București în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăștiați brutal de către minerii din Valea Jiului, chemați de Președintele Iliescu. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum și sediile și casele liderilor opoziției. Este clar ca actiunea minerilor a fost orchestrata din umbră de Ion Iliescu si aparatul său represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârșitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la București pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.
O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un referendum popular. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR și PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări și fraude din partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la înnapoierea economica și stoparea progresului și a reformelor necesare la acel moment.
Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat din nou, al treilea mandat de presedinte - fortand constitutia, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.
În 2002, România a fost invitată să adere la OTAN. În același an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic față de scopul țării de a adera în 2007. Totuși, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-și poată atinge scopul.
În aprilie 2004, România devine membru NATO. În decembrie 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate din P.N.L. și P.D., alături de U.D.M.R. și P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcția de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare.
La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniștri din partea P.N.L. și U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum și de Partidul Social Democrat.
În decembrie 2008, în urma alegerilor parlamentare, Prim-ministru al Guvernului României a fost numit Emil Boc - Președinte al Partidului Democrat-Liberal - fiind desemnată o nouă coaliție guvernamentală, PD-L - PSD. Președinte al Senatului României a fost ales Mircea Geoană, Președintele Partidului Social Democrat, iar Președinte al Camerei Deputaților a fost aleasa Roberta Anastase, din partea Partidului Democrat-Liberal.
În urma alegerilor prezidențiale, desfășurate în decembrie 2009, Traian Băsescu și-a câștigat dreptul la al doilea mandat consecutiv de Președinte al României, după cel obținut în decembrie 2004. A fost instalat un nou guvern, condus tot de către Emil Boc, în cadrul unei coaliții formate din PD-L, UDMR, grupul minorităților și grupul parlamentarilor independenți. PSD și PNL au preferat să rămână împreună în opoziție, refuzând participarea la guvernare.
[modifică]Atlas istoric

Imperium şi Barbaricum în 250.

"Proto-românii" în Europa în 850, după Anne Le Fur

"Regnum Valachorum" în 1250, după Anne Le Fur

Voievodatele române după întemeierea Ţării Româneşti (1330) şi a Moldovei (1359)

Voievodatele române în faţa imperiului Otoman

Voievodatele române ca vasale ale Turcilor

Voievodatele române unite sub Mihai Viteazul în 1600

Voievodatele române pe vremea Renaşterii

Principatele române pe vremea expansiunii imperiului Habsburgic

Principatele române între 1793 şi 1812

Principatele române în faţa imperiului Rusesc

Principatele române sub influenţa imperiului Rusesc

Principatele române după Războiul din Crimeea

Vechiul regat : România independentă

Vechiul regat şi unirile din anul 1918

Formarea României întregite : Vechiul regat până în 1913 : violet ; teritoriile unite după Al Doilea Război Balcanic şi după Primul Război Mondial : portocaliu (pierdute între timp) şi trandafiriu (păstrate până astăzi)

România Mare" între 1918 şi 1940

România în vara 1940, după pactul Hitler-Stalin : roşu = teritoriul cedat URSS, galben = teritoriul cedat Ungariei, verde = teritoriul cedat Bulgariei

România în vara 1945, după Al Doilea Război Mondial: în verde teritoriul păstrat sau recuperat (actual), în galben teritoriile pierdute.

[1]