Despre Mass-Media, a 4-a putere în stat

Mass-Media, în general, şi emisiunile de talk-show, în special, par a căuta, din ce în ce mai fervent, o formă de legitimitate care să le permită o anumită asumarea unei anumite poziţii în spaţiul public. Cel mai frecvent, această nevoie de legitimitate se exprimă prin nevoia publicului de a fi informat în legătură cu un anumit subiect. Deci, principala justificare că instituţia media reprezintă interesul public, este o voce a publicului. Voi arăta, în continuare, că încercarea media de a câştiga legitimitate prin erijarea în reprezentant al interesului public nu se bazează pe o convenţie cu publicul în acest sens, ci tocmai pe capacitatea instituţiei media de a controla un anumit segment al spaţiului public, asupra căruia poate proiecta propriile reguli şi interese.
Analizând telecraţia ca mit al democraţiei directe, Patrick Charadeau şi Rodolphe Ghiglione (în Talk Show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit) ajung la conluzia că “într-adevăr, ceea ce se joacă în talk-show este o dublă iluzie: cea a unui liber acces al invitatului – cetăţean – la puterea cuvântului şi cea a creării unui loc temporar în care se exercită cuvântul puterii. Iluzie, într-adevăr, întrucât invitatul este cel căruia animatorul îi oferă (şi îi retrage cuvântul!), ajungând chiar până la a-i construi identitatea; iluzie, întrucât cuvântul puterii – aceea a animatorului – face din acest loc scena unei dominări liber consimţite. Dar această dublă iluzie poate apărea ca realizarea unui mit – acela al democraţiei directe.” (p. 223)
Deci mass-media, în general, încearcă să creeze iluzia că pune la dispoziţie o zonă neutră din spaţiul public pentru dezbaterea cetăţeni-putere, cetăţeni pe care de multe ori pretinde că îi reprezintă. Să nu uităm însă că instituţiile media sunt, la bază, organizaţii cu scop comercial. Deci interesul lor ultim nu este reprezentarea cetăţenilor, nici crearea acelei zone neutre de care vorbeam anterior, ci realizarea de profit. Să vedem însă în ce măsură necesitatea de a maximiza audienţa, dictată de regulile comerciale, obligă instituţia media să devină un reprezentant al cetăţenilor în dezbaterea publică sau să pună la dispoziţie acel spaţiu neutru. Pentru ca o astfel de necesitate să apară, ar trebui ca audienţa să fie direct proporţională cu gradul în care instituţia reprezintă interesul public. Or, mai ales în cazul televiziunilor, audienţa este direct proporţional cu spectacolul, cu capacitatea media de a crea “seducţie”, nu acceptare sau reprezentativitate. Cu alte cuvinte, televiziunea x sau programul tv y are audienţa z nu pentru că este o voce publică a z, ci pentru că reuşeşte să îi ţină pe z în faţa televizorului (în cazul ziarelor, pentru că îi convinge pe z să citească x, respectiv y). Cred că am arătat destul de clar că interesul comercial al media nu se transformă cu necesitate în reprezentarea interesului public. Iar presupunerea că o organizaţie cu scop comercial funcţionează de fapt în alt scop, cel al reprezentării interesului public, este riscantă, chiar fantezistă.
De ce încearcă mass-media să se erijeze în voce a publicului?
1. Pentru că poate. Controlând, datorită audienţei, o secţiune din spaţiul public, media are o marjă între care poate impune propriile reguli fără să îi afecteze interesul comercial, poate chiar să îl susţină. Având astfel capacitatea de a influenţa opinia audienţei, mass-media se transformă, într-adevăr, în a 4-a putere în stat. Dar nu o putere care, aşa cum am arătat, serveşte interesul public. Faptul că mass-media este necesară în relaţia democratică cetăţeni-putere nu este contestat, dar a pretinde că reprezintă fidel această relaţie este un mit.
2. Cu cât face mai credibilă relaţia ei de a reprezenta/revela interesul public, cu atât media devine mai influentă, atât în ceea ce priveşte puterea, cât şi cetăţenii (audienţa). Fără a sugera cu necesitate că instituţiile media speculează această influenţa în mod ilegal, cu siguranţă ea poate servi interesele comerciale ale organizaţiei, ale patronilor săi, sau alt gen de interese. În orice mod ar fi folosită, este evident că influenţa dobândită astfel este marea miză în încercarea mass-media de a crea şi susţine această iluzie, telecraţia. Cu cât construieşti mai bine o zonă de spaţiu public în aparenţă neutră, care pare a pune în scenă libertatea cuvântului şi interesul public, dar pe care, de fapt, o controlezi suficient de strict, cu atât câştigi o poziţie mai bună în relaţiile de putere. Cu cât aparenţa pe care o creează instuţia media e mai credibilă, cu atât influenţa sa devine mai mare.