Drepturile de Consumator

În literatura de specialitate, utilizarea conceptului de consumator este disputată între nord-americani şi europeni. Autori europeni cred că iniţiativa în utilizarea termenului de “consumator” aparţine economiştilor, în timpul crizei din 1930, pe când doctrina nord-americană susţine orginea termenului de consumator este în “Cartea drepturilor consumatorului”, expusă de preşedintele John Kennedy în martie 1962, printr-un mesaj special adresat congresului american.
Indiferent de locul şi data definirii, consumatorul a existat din cele mai vechi timpuri, fie că este denumit cumpărător sau utilizator, el este protejat încă din antichitate împotriva viciilor ascunse ale bunului achiziţionat.
În anii 1970, mişcarea consumeristă avea să cunoască, în Statele Unite, o vigoare neobişnuită, sub impulsul dat de activitatea avocatului Ralph Nader – primul care avea să câştige un proces important împotriva unui colos industrial – uzinele General Motors (denunţând, în 1970, caracterul periculos al automobilelor pe care le fabrica).
Un deceniu mai târziu, mişcarea consumeristă câştigă teren şi în ţările Europei occidentale, apărând în anii 1980 primele organisme de ocrotire a consumatorilor, ca şi cele dintâi reglementări legale protectoare. În Franţa, prima variantă a Codului consumaţiei intra în vigoare în anul 1933. La nivelul Uniunii Europene, a fost adoptat treptat un program complex de protecţie a consumatorului (prin intermediul, îndeosebi, al unor directive precum Directiva 85/374 CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase), în care domină ideea îmbunătăţirii calităţii vieţii cetăţenilor Uniunii şi evitarea, pentru viitor, a catastrofelor alimentare şi sanitare care au tras semnale de alarmă dureroase în trecut.
Protecţia consumatorilor apare ca reacţie la imperfecţiunile pieţei. Programele guvernelor în domeniu urmăresc realizarea unei calităţi corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite pieţei, asigurarea unor preţuri în concordanţă cu veniturile populaţiei, informarea eficientă a consumatorilor şi apărarea acestora împotriva unor politici economice agresive. Implicarea statului în procesul de protecţie a consumatorilor se concretizează în elaborarea unei legislaţii corespunzătoare şi în organizarea unor instituţii specializate însărcinate să aplice legile respective.
Evoluţia economică socială, dar şi politică a unui stat este influenţată decisiv de comerţ. Pe întreg parcursul evoluţiei lor, oameni şi societăţile create de ei, ca să existe şi să se dezvolte au practicat comerţul, însă nu oricum, ce pe baza unor norme conforme cu nevoile şi nivelul de civilizaţie al celor care le-au creat, adoptat sau impus. Astăzi actori vieţii comerciale sunt comercianţii, persoane fizice şi mai ales persoane juridice. România postrevoluţionare în drumul ei spre o economie de piaţă funcţională şi-a sporit spectaculos numărul de comercianţi îndeosebi sub formă de societăţi comerciale pe acţiuni sau societăţi comericiale cu răspundere limitată. Însă comericantilor, indiferent de forma lor de organizare, le revin unele obligaţii profesionale, pentru că viaţa comercială să se desfăşoare în conditi de onestitat, echitate şi relativa transparenta.
Odată cu dezvoltarea ştiinţei, a tehnicii şi a tehnologiei, a comerţului şi a pieţelor de desfacere, consumatorul este pus în fata unro produse tot mai complexe şi ia contact cu o piaţă având că principala caracteristica dominaţia comerciantului, controlul absolut exercitat de acesta. Comerciantul poate impune produsele pe piaţă, determinându-l pe consumator să le achiziţioneze, fie ca ele corespund sau nu necesităţilor sale.
Putem defini consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce dobândeşte, poseda sau utilizează în scop privat, un bun sau un serviciu. În literatura juridică străină există două definiţii cu referire la noţiune de consumator şi anume: una obiectivă şi una subiectivă.
Conform teoriei obiective, consumator este toată lumea; toate produsele trebuie să se bucure de protecte, fie că au avut o relaţie directă sau nu cu produsul. În cele mai multe cazuri, consumatorul este asimilat cumpărătorului, deoarece în relaţiile de consum, vanzare- cumpărare este contractul cel mai des folosit în achiziţionarea produselor. Cu toate acestea, un bun poate fi dobândit şi ca efect al contractelor de depozit, donaţie, închiriere sau ca rezultat al unei moşteniri. Pentru a avea calitatea de consumator, o persoană ce dobândeşte, utilizează sau poseda un produs, trebuie să o s facă în scop privat, prin aceasta consumatorul diferenţiindu-se de comerciant; consumatorul dobândeşte sau utilizează bunul fără intenţia de a-i prelungi ciclul economic în cadrul unui comerţ sau al unei profesii. Scopul privat al dobândirii, utilizării sau posesiei bunului presupune absenta legăturii cu activitatea profesională. Termenul de “privat” poate însemna personal sau familial sau colectiv.
În legislaţia romana, noţiunea de consumator are o natură subiectivă. Astfel art.2 din Ordonanţa Guvernului nr 21/1992 privind protecţia consumatorului defineşte consumatorul ca fiind “persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consuma produse sau servicii în afara activităţii sale profesionale.
Din această definiţie, se desprind 2 idei principale:
1. consumator este nu numai o persoană fizică, privită ca individ (cetăţean), ci şi un grup de persoane fizice (un grup de indivizi) constituite într-o asociaţie;
2. s-a delimitat clar calitate de patron faţă de cea de consumator, ce pot să coexiste cu privire la acelaşi individ, criteriul de delimitare fiind scopul în care se cumpără, se consuma, se dobândeşte sau se utilizează (produsele sau serviciile)
Astfel, dacă produsele sau serviciile cumpărate, dobândite, consumate, utilizate în scopul satisfacerii nevoilor proprii, personale ale individului atunci avem de-a face cu un “consumator” – protejat conform legislaţiei protecţiei consumatorului. Dacă produsele sau serviciile sunt cumpărate, consumate, utilizate pentru a fi folosite în activitatea comercială, pentru nevoile firmei unui patron, atunci acel individ nu poate avea, în această ipostază calitatea de consumator în sensul legislaţiei protecţiei consumatorului, fiind nevoit să-şi apere singur drepturile, desigur prin mijloacele legale ce-i stau la dispoziţie.
Aceeaşi precizare se impune a fi făcută şi în privinţa grupurilor de persoane fizice (asociaţiile). Pentru a putea fi privite drept consumator şi protejate ca atare, şi aceste asociaţii trebuie să cumpere, să consume, să dobândească ori să utilizeze produse sau serviciile numai pentru nevoile proprii ale asociaţiei şi nu pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale.
Reglementările comunitare în domeniul protecţie consumatorului au evoluat pe parcursul evoluţiei comunitare, din necesitatea stabilirii unuii cadru juridic care să protejeze consumatorii faţă de comerţul comunitar practicat uneori în mod agresiv, în detrimentul consumatorilor.
Politica comunitara în domeniul protecţiei consumatorului a beneficiat de o reglementare specifică abia prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, care a introdus în Tratatul CE – Titlul XI (devenind XIV) – “Protecţia consumatorilor”. În Constituţia Europeană, reglementările constituţionale relative la protecţia consumatorilor sunt cuprinse în art. III-132.
Necesitatea stabilirii unor reglementarii în acest domeniu a fost impusă d faptul că progresul comunitar, constând în evoluţia tehnicilor de producţie şi comerţ, a produs în timp dezechilibre în relaţiile dintre producători şi consumatori, în defavoarea consumatorilor. Astefel au fost produse mărfuri necorespunzătoare sub aspect calitativ, au fost practicate mijloace de publicitate mincinoase, în scopul inducerii în eroare a consumatorilor cu privire la anumite marfurii şi servicii.